Expunerea relevă mai întâi treptele ascendente ale procesului de uniformizare, începând de la Conferinţele de la Haga din 1910 şi 1912 până în zilele noastre. Evocând Convenţiile de la Geneva din 1930, care reprezintă o fază de importanţă istorică, accentul cade îndeosebi asupra lucrărilor efectuate în materie, sub egida Comisiei Naţiunilor Unite pentru Dreptul Comerţului Internaţional. Acestea s-au materializat, după două decenii de strădanie, în Convenţia de la New York din 1988, care prezintă un incontestabil interes ştiinţific prin soluţiile tranzacţionale adoptate.

În prealabil, se precizează, referitor la Convenţia de la New York din 1988, că aceasta are o natură opţională. Cu alte cuvinte, nu înlocuieşte deplin legile cambiale naţionale. Reglementările Convenţiei devin aplicabile numai dacă trăgătorul îşi exprimă cu claritate în antet, cât şi în cuprinsul titlului, intenţia de a le conferi incidența. În scopul arătat este suficient, dar şi necesar, că semnatarul să insereze menţiunea că înţelege să emită o cambie internaţională. Se exclude vocaţia instanţelor judecătoreşti de a supune cambia în cauză dreptului local sau legii competente conform normelor conflictuale.

Un alt capitol de preocupări îl formează, în ordine logică, transmisibilitatea cambiei. Fireşte, modalităţile diferă, după cum avem în vedere un titlu nominativ, la ordin sau la purtător. Inovaţiile introduse prin Convenţia de la New York din 1988 privesc cambia la ordin. Schimbarea titularului se realizează, în acest caz, aşa cum se precizează în lucrare, în două feluri. Mai întâi pe calea uzuală a girului consimţit în favoarea unui giratar nominalizat. Cealaltă modalitate constă în girul în alb. Acesta se reduce la semnătura girantului, coroboratăcu remiterea titlului în posesia dobânditorului, fără să se confunde cu transmiterea unei cambii la purtător, care operează fără semnătura girantului.

O atenţie deosebită a fost acordată, în contextul transmiterii titlului, consecinţelor unei semnături falsificate pe cambie, arătându-se că, în concepţia Convenţiei de la New York din 1988, riscul corespunzător îl suportă persoana cea mai bine situată în nexul cambial spre a se proteja.

Ca rezultat al transmiterii cambiei, în condiţiile amintite, dobânditorul persoană fizică sau juridică devine posesor al titlului. Statutul său diferă, potrivit Convenţiei de la New York din 1988, aşa cum rezultă din lucrare, după cum are calitatea de simplu posesor sau de posesor protejat. Cel din urmă trebuie să fi obţinut un titlu complet sau întregit ulterior conform împuternicirii primite, să fi ignorat excepţiile referitoare la titlu, orice eventual drept stabil al altei persoane asupra titlului, cât şi faptul că acesta fusese refuzat la acceptare sau plată. Se mai cere ca titlul să nu fi fost obţinut în mod fraudulos şi să nu fi expirat termenul de prescripţie al acţiunii pentru plată.

În fine, studiul are ca obiect garantarea cambiei. Convenţia de la New York din 1988 a consacrat în materie un sistem dualist, deosebind, pe de o parte garanţia, uzuală, iar pe de altă parte avalul.

În concluzie, potrivit opiniei autoarei, Convenţia de la New York din 1988, deşi realizează un pas înainte pe calea uniformizării regimului juridic al cambiei, se prezintă ca o îmbinare hibridă a soluţiilor anglo-americane, uneori mai bine adaptate exigențelor practicii comerciale, cu cele adoptate la Geneva în 1930. În ceea ce priveşte dreptul nostru cambial, sunt formulate sugestii de lege ferenda, deosebit de interesante, inspirate din analiza comparată a Convenţiei de la New York din 1988 şi a regimului de common law.