Istoricul instituțiilor este, la noi, un domeniu de dată relativ recentă. Nici instituțiile înseși nu sunt mai vechi, pentru că mai toate au fost create abia începând cu ultimul pătrar al secolului al XIX-lea. De aceea este cu atât mai surprinzător că pentru unele dintre ele, chiar fondate în prima jumătate a secolului al XX-lea, s-au uitat, pierdut, risipit date despre oamenii care le-au creat, le-au organizat ori le-au condus.

Când, de exemplu, în 2010 lucram împreună cu Victor Petrescu și Emil Vasilescu pentru realizarea unui dicționar, Bibliologi români (lucrare apărută în 2011, destul de rău primită de unii bibliotecari, de altfel, dar deocamdată singura de acest gen), negăsind informații suficiente despre unii sau alții dintre oamenii de bibliotecă, am încercat să extindem documentarea și întrebând din om în om, despre cineva se „știa” că murise, despre altcineva se credea că se călugărise, iar despre alții nu se știa chiar nimic. Am reușit să-l descoperim în viață pe cel defunct și în lume pe cel retras, dar am constatat astfel că există o anumită nepăsare pentru oricine și orice nu se mai află în imediata apropiere, în spațiu și în timp.