Această lucrare cercetează, în principal, teoria arbitrajului, ca motivație pentru modul în care managerii alocă lichiditățile firmelor-mamă și filialelor posterioare înstrăinarii de active. Companiile externalizate oferă ocazia examinării determinanților rezervelor de lichidități, evitând efectele generatoare de neclarități ale teoriei ierarhizării surselor de finanțare.
Prezenta lucrare este structurată pe două studii de cercetare de tip empiric, efectuate atât pe eșantioane de companii românești listate, cât și pe eșantioane de firme europene (din sud-estul Europei), fiind prima abordare de acest tip până în prezent, anume de a analiza atât caracteristicile și modelele de guvernanță corporativă adoptate de companiile românești (în termeni specifici la nivel de Lichidități Corporative), cât și de a plasa România ca țară în prezentul context european al țărilor în dezvoltare (o abordare unică, neexistând studii anterioare; se încearcă analizarea elementelor structurale de guvernanță corporativă, la nivelul unui grup de societăți listate, din patru țări sud-europene: România, Polonia, Ungaria, Republica Cehă).
Lucrarea investighează și cercetează determinanții deținerii de lichidități pentru 205 firme românești pentru perioada 2000-2008 (o perioadă de studiu de opt ani) și, în același timp, analizează deciziile corporative privind lichiditățile pentru un eșantion de 149 de firme românești, ce au efectuat o înstrăinare de active între 1995 și 2008 generând un total 154 de filiale (un studiu relevant de 13 ani).
Rezultatele studiului sunt în conformitate cu cercetările anterioare și reflectă faptul că mărimea firmei, fluxul de numerar, incertitudinea fluxului de numerar, capitalul circulant net și coeficientul de îndatorare afectează în mod semnificativ deținerea de lichidități de către firmele mari și mici din România.