Spiritualitate, materialitate şi proprietate. Cultura mea, cultura ta, cultura noastră, cultura lor

Cartea aceasta se vrea a fi o pledoarie pentru conexiunea naturală existentă între exprimarea culturală (libertatea de expresie) şi drepturile de proprietate privată (transferuri neconstrânse). Cultura nu numai că nu este niciodată captivă în „eşecurile pieţei (libere)”, ci este cel mai bine deservită de pieţele (cu adevărat) libere, ca agregare socială a dorinţelor şi capriciilor individuale.

Cartea este constituită din două părţi: prima parte reprezintă o investigare amănunţită a conceptelor economiei culturale, în timp ce partea a doua introduce în scenă drepturile de proprietate.

Partea I: Praxeologie şi cultură

În primul rând, se explică modul în care epitetul „cultural” nu poate genera efecte epistemice „speciale”, deşi unii economişti interesaţi de probleme culturale afirmă că „valoarea culturală”, „capitalul cultural” şi „sustenabilitatea culturală” sunt realităţi aparte, necesitând tratament practic (şi politic) aparte. Apoi, dacă într-un anumit sens aspectul „cultural” poate sublinia ceva „special”, acest lucru este faptul că noţiunea de cultură, drept „set de valori, de atitudini, de credinţe împărtăşite”, priveşte preferinţele subiective demonstrate în acţiune, relaţii inter-personale voluntare, precum şi drepturi de proprietate clar definite şi apărate. Amprenta culturală este în cele din urmă imprimată pe varii suporturi fizice limitate, astfel că problema drepturilor de proprietate este critică pentru exprimarea şi circularea lor.

Partea a II-a: Proprietate şi cultură

Esenţa culturală este inexpugnabilă şi ne-expropriabilă, dar obiceiurile culturale pot fi amânate sau distruse prin controlul uzurpator asupra mijloacelor de exprimare. Această lucrare merge pe linia praxeologică şi orientată spre proprietate a Şcolii Austriece, demonstrând că proprietatea privată este mai „motivantă” şi mai bine „informată” decât proprietatea publică coercitiv-colectivă în termeni de satisfacere a nevoilor consumatorilor (de exemplu, mentenanţa şi promovarea patrimoniului cultural). Exercitarea puterii coercitive (chiar dacă este formal „legală” şi în numele unor valori „mai bune”) falsifică însuşi sensul culturii, de vreme ce aceasta este, în cele din urmă, o agoră, o piaţă pentru idei artistice şi ştiinţifice; forţa alterează diversitatea (gusturile); violența sărăceşte societăţile, atât spiritual, cât şi material.