Această lucrare cercetează, în principal, teoria arbitrajului, ca motivație pentru modul în care managerii alocă lichiditățile firmelor-mamă și filialelor posterioare înstrăinarii de active. Companiile externalizate oferă ocazia examinării determinanților rezervelor de lichidități, evitând efectele generatoare de neclarități ale teoriei ierarhizării surselor de finanțare.

Lucrarea investighează și cercetează determinanții deținerii de lichidități pentru 205 firme românești pentru perioada 2000-2008 (o perioadă de studiu de opt ani) și, în același timp, analizează deciziile corporative privind lichiditățile pentru un eșantion de 149 de firme românești, ce au efectuat o înstrăinare de active între 1995 și 2008 generând un total 154 de filiale (un studiu relevant de 13 ani).