În 2015 se împlinesc 80 de ani de la apariţia în România a primei cărţi care are în titlu sintagma „opinie publică”. Este vorba despre lucrarea „Opinia publică. Analiza condiţiilor şi aspectelor ei” de Constantin Sudețeanu (1935). În cele opt decenii care ne despart de la data publicării lucrării profesorului clujean au fost puse în circulaţie câteva cărţi despre opinia publică, prea puţine şi diferite ca valoare ştiinţifică. Ce aduce nou lucrarea de faţă este perspectiva psihosociologică în care este abordat acest fenomen. Ea readuce în discuţie valoarea şi limitele sondajelor de opinie publică în preajma alegerilor parlamentare de anul viitor.

După Decembrie ’89, sondajele de opinie publică au devenit un fapt obişnuit şi în România. Febra sondajelor de opinie creşte în perioada premergătoare alegerilor electorale. Ziarele prezintă datele din sondaje pe prima pagină sau măcar le anunţă pe prima pagină. La TV se discută mai mult sau mai puţin la obiect rezultatele sondajelor, mai ales preelectorale. La radio emisiunile de ştiri ne informează cu câte puncte procentuale au crescut sau au scăzut partidul de guvernământ şi partidele din opoziţie. Parcă s-ar transmite cotele apelor Dunării: Calafat scade 2 cm, Orşova creşte 1 cm, Zimnicea staţionar s.a.m.d. Pe Internet aflăm părerea personalităţilor publice despre părerea anonimilor. Mai toate categoriile de populaţie se interesează de „ce spune” opinia publică. Sondajele de opinie publică conferă un vot de încredere, pe care oamenii politici trebuie să-l câştige. Liderii partidelor politice fac mereu apel la opinia publică, asociindu-și-o, real sau fictiv, demagogic. Puterea şi opoziţia pretind deopotrivă că dau glas „mulţimii tăcute”. Prin exprimarea opiniilor, cetăţenii neafiliaţi politic au sentimentul că participă la conducerea ţării. Şi totuşi fenomenul numit „opinie publică”, pe cât de complex, pe atât de controversat, este prea puţin cunoscut chiar de către persoanele instruite, de studenţi, ca să nu mai vorbim de cele cu nivel de şcolaritate scăzut.

În acest context, am crezut că familiarizarea studenţilor, indiferent de profilul specializării lor, contribuie la formarea şi la consolidarea spiritului lor civic. Iată de ce am răspuns imediat propunerii de a republica într-o formă unitară, în colecţia „Psihosociologie”, iniţiată de Departamentul de Filosofie şi Ştiinţe Socioumane din cadrul Academiei de Studii Economice şi coordonată de conf. univ. dr. Octavian Rujoiu, şase capitole din lucrarea „Opinia publică. Strategii de persuasiune şi manipulare” (Bucureşti, Editura Economică, 2006).

Am revăzut textul, renunţând la unele trimiteri bibliografice şi la unele pasaje adresate, în mod special, studenţilor din facultăţile cu profil socioumanist (psihologie, sociologie, ştiinţele comunicării) şi celor care se ocupă nemijlocit cu sondarea opiniei publice.

Sper că lucrarea de faţă să ofere tinerilor temei pentru continuarea şi dezvoltarea studiilor de teorie a opiniei publice, pentru că, aşa cum spunea psihosociologul clasic american Kurt Lewin (1944, p. 27), „Nu este nimic mai practic decât o teorie bună”.

Prof. univ. dr. Septimiu Chelcea

Universitatea din Bucureşti